Autor: Andreea Gheorghe

Mădălina Vlase este unul dintre judecătorii selectați temporar să lucreze pentru divizia română la Curtea Europeană a Drepturilor Omului, cu sediul în Strasbourg, Franța. Persoana prin mâinile căreia trec acum cereri prin care cetățenii reclamă statul român inclusiv pentru discriminare pe criterii etnice, rasiale, sociale. Și elevul care a trăit ani de zile sub stigmatul „Ferentari”, cel mai sărac cartier al Bucureștiului.

Anul acesta a inițiat grupul Alumni în România menit să sprijine elevii din medii defavorizate pe care sărăcia, etnia îi poziționează în categoria “măcar că vin la cursuri și termină școala generală și deja este mare lucru”. Ea însăși a fost încadrată aici, lucru pe care l-a aflat în propria sală de judecată, de la pupitrul judecătorului…

Acolo s-a născut întrebarea „Cum ar fi ca cineva să le spună copiilor din școlile din Ferentari că se poate?”. Răspunsul l-a dat anul acesta prin grupul Alumni în România înființat de judecătorul Mădălina Vlase pentru a sprijini elevii din mediile defavorizate cu modele, mentori și experiențe noi.

Mădălina Vlase, judecător

Echipa auzimdebine.ro: De unde a pornit ideea acestor întâlniri alumni?

Mădălina Vlase, judecător: În urmă cu ceva timp, când eram judecător la Judecătoria Sectorului 5 București, mi-a fost repartizat spre a fi judecat un caz în care directorul unei școli din sectorul 5 fusese sancționat de Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării, reținându-se că repartizarea elevilor noi în clasele primare nu fusese realizată în mod obiectiv. Colegiul reţinuse segregarea copiilor proveniţi dintr-o categorie socială defavorizată în clasa I C, comparativ cu elevii claselor A şi B. Sesizarea nu fusese făcută de vreunul din părinții acelor elevi, ci de învățătoarea căreia îi fusese atribuită clasa I C.  Doamna director cerea în dosarul meu daune morale de la învățătoarea care făcuse sesizarea în sumă de 30.000 de euro, reprezentând prejudiciul produs imaginii, reputaţiei şi probităţii profesionale a reclamantei.

În ziua fixată pentru dezbaterile publice în acest dosar, îmi amintesc că avusesem o ședință foarte grea. Era o după-amiază târzie și programasem special acest dosar ultimul în ședința de judecată respectivă. Atât pentru că știam că vor fi discuții mai lungi, cât mai ales pentru că acest dosar mă apăsa el singur mai mult decât zecile de dosare pe care le avusesem de gestionat înainte în ziua respectivă. La momentul dezbaterilor finale în dosar, în sala de judecată eram eu, grefiera mea, părțile, avocații lor și patru cadre didactice de la școala în cauză, pe care le audiasem ca martori. Ascultam toți în tăcere pledoaria avocatului doamnei director. La un moment dat, dânsul zice: Onorată instanță, este adevărat că clasa I C este formată majoritar din copii care provin dintr-un mediu defavorizat, mai exact din copii rromi, dar doamna președinte, vorbim despre o școală din Ferentari, la ce să ne așteptăm?! Majoritatea elevilor acestei școli provin dintr-un astfel de mediu și măcar că vin la cursuri și termină școala generală și deja este mare lucru. 

Am simțit instant că rămân fără aer la auzul acestor cuvinte ale domnului avocat. M-am uitat instinctiv de la înălțimea pupitrului meu în ochii cadrelor didactice prezente în sala mea de judecată și am simțit aceeași durere și în ochii lor. Știu foarte bine că la Institutul Național al Magistraturii ni s-a spus că judecătorul bun este cel care tace în sala de judecată. Știu foarte bine asta pentru că eu am terminat prima în generația mea, am fost șef de promoție al acestei școli considerate de elită. Iar eu la rândul meu îi învăț acum pe tinerii judecători același lucru, din postura mea de formator.

Și totuși în ziua aceea am simțit că nu pot să fiu acel judecător bun care tace și doar ascultă, implacabil, fără să schițeze vreun gest sau să exprime vreun gând care ar putea să îl facă să încalce obligația de rezervă și imparțialitate pe care o are până la pronunțarea soluției în dosar. Știam că dacă zic ceva este ca și cum mă aventurez să merg pe sârmă la mare înălțime într-un echilibru foarte fragil, dar am simțit că dacă nu o fac, nu o să mi-o iert niciodată.  

Am întrebat-o pe doamna director ce părere are în legătură cu cele suținute de avocatul său. A zis că este de acord, că asta este situația. Am întrebat-o apoi dacă dânsa are o evidență a elevilor care au absolvit școala pe care o conduce ca director de 15 ani și dacă are idee ce s-a întâmplat cu aceștia după ce au absolvit gimnaziul. Mi-a răspuns foarte senin că nu. După uimirea de pe chipul dânsei la întrebarea mea, mi-am dat seama că nici nu și-a pus vreodată problema unei astfel de inițiative.

I-am spus că este foarte mare păcat că nu s-a gândit vreodată să se preocupe de acest aspect pentru că ar putea avea mari surprize și afla lucruri foarte interesante. De exemplu, ar fi putut afla că eu însămi sunt unul dintre absolvenții acestei școli din Ferentari. Un murmur de uimire a trecut ca o boare peste sala mea de judecată. Domnul avocat a zis că eu sunt o excepție, cu siguranță. I-am răspuns senin că nu sunt nicio excepție. I-am spus că un alt coleg al meu de la aceeași școală generală din Ferentari este cel care a intrat primul la INM în generația noastră, că alți colegi cu care eu am ținut legătura ocazional lucrează în corporații, alții au plecat din țară pentru că am avut profesori foarte buni de limbi străine în gimnaziu, alții au familii fericite și copii frumoși. 

M-am uitat din nou în ochii profesorilor din sala mea de judecată. Am văzut satisfacția și mândria dascălului care vede în elevul ajuns matur și realizat  împlinirea supremă a muncii sale.

Am dat cuvântul înapoi avocaților și părților, dezbaterile s-au încheiat, m-am retras pentru deliberare. Am respins cererea reclamantei, pentru că așa am considerat că este corect juridic și moral. Am dat soluția în dosar cu sufletul împăcat. Hotărârea mea a rămas definitivă, pentru că nimeni nu atacat-o cu apel. M-am felicitat pentru că am ales să fiu judecător pentru oamenii din Ferentari, unde am crescut. Probabil că nicio alegere din viața noastră nu este cu adevărat întâmplătoare.

În urma acestei experiențe, s-a născut în mine un vis: acela de a crea o comunitate a absolvenților școlii mele din Ferentari – Alumni în România.

Echipa auzimdebine.ro: În ce măsură credeți că alumni poate contribui la dezvoltarea elevilor din vechea dumneavoastră școală și, mai ales, la schimbarea mentalităților?

Mădălina Vlase, judecător: Mărturisesc că la rândul meu am fost realmente șocată să aflu că perspectiva unui director de școală din București poate fi că “asta este situația”: copii din Ferentari care vin la școală provin dintr-un mediu defavorizat și suntem mulțumiți dacă termină cele 8 clase. Așa ceva era inimaginabil pentru mine și dacă nu aș fi auzit-o cu urechile mele, cel mai probabil nu aș fi putut crede. M-am reconectat apoi cu mine însămi pe vremea când eram elev al acelei școli. Mi-am dat seama că atunci nici eu nu credeam prea mult în mine. Dacă ar fi venit cineva la mine la 14 ani și mi-ar fi spus că eu o să ajung să fiu judecător, cel mai probabil nu l-aș fi crezut. Dacă mi-ar mai fi spus în plus și că o să ajung să lucrez la Curtea Europeană a Drepturilor Omului, ceea ce fac în prezent, i-aș fi spus cu siguranță că este nebun. Și totuși eu am realizat toate aceste lucruri. Și cum ar fi ca cineva să le spună copiilor din școlile din Ferentari că se poate?! Că pot ajunge orice și oriunde își doresc, chiar dacă vin de la o școală din Ferentari, dintr-un mediu defavorizat sau dintr-o familie de etnie romă! Și ca să nu zică cineva precum domnul avocat că eu sunt vreo excepție, să nu vin doar eu să le spun asta, dar să vină cât mai mulți colegi ai mei, absolvenți, să le povestească copiilor ce lucruri interesante au realizat și ei.

În viziunea mea astfel de interacțiuni vor avea loc prin diverse activități între alumni și elevi, de la discuții la orele de dirigenție, la vizite la locuri de muncă ale absolvenților în cadrul săptămânii Școala Altfel (noi primim la instanțele de judecată astfel de grupuri de elevi în fiecare an), până la forumuri, excursii și tabere de vară comune, pentru dezvoltarea de legături reale între cele două categorii, creșterea încrederii reciproce și crearea cadrului pentru mentorat, sprijin și orientare a elevilor.

Cred că această interacțiune dintre cei care au reușit (absolvenții, alumni) și cei care speră (elevii) poate face cu adevărat lumea noastră un loc mai bun. Poate da aripi copiilor de azi pentru ca ei să își atingă potențialul lor maxim mâine. Pentru că înainte de a porni la drum trebuie să știi încontro te îndrepți. Iar dacă tu nici nu știi în ce locuri minunate poți ajunge și îți mai spun și alții din jur, eventual dintr-o poziție de autoritate, că tu nici nu ai ce să cauți pe-acolo, atunci este foarte puțin probabil să atingi acea destinație. Dar dacă tu întâlnești oameni care au mers pe același drum și care au ajuns departe pe el și au plecat din același loc cu tine, atunci motivația și încrederea ta vor fi enorme și șansele de a ajunge acolo infinit mai mari. 

Am convingerea că această interacțiune are un impact cu atât mai mare cu cât este făcută mai devreme în viața unui copil. Părerea mea este că poate avea impactul  maxim dacă este făcută încă din școala generală, când copiii pot fi încă modelați și inspirați să viseze și să muncească încă de pe acum pentru a merge pe drumul visurilor lor, fiind pe deplin conștienți că le pot realiza și că este doar o chestiune de timp, de “când” vor ajunge acolo, iar nu de „dacă”.

Mai cred că o astfel de interacțiune poate avea efecte benefice și asupra cadrelor didactice, care văd astfel că munca lor nu este în zadar. Nu cred că există satisfacție mai mare pentru un profesor decât să își vadă un fost elev ajuns matur și realizat, împlinit. Și gândul că a contribuit și el prin activitatea sa la acest adult crescut frumos. Sau să vadă că alți colegi ai săi au avut astfel de rezultate cu elevii lor și că iată, se poate deci. Astfel, să își vadă roadele muncii  peste ani cred că poate reprezenta și pentru cadrele didactice o motivație foarte profundă și puternică în desfășurarea activității lor didactice, iar asta va menține și chiar va crește o calitate și o competitivitate constructivă a procesului educațional în școli.

Cea mai frumoasă versiune a visului meu este ca modelul comunității de alumni din școala mea generală să fie replicat în cât mai multe școli, mai ales în școli din medii defavorizate (de exemplu, în mediul rural) și în câțiva ani toate școlile din România să aibă o astfel de comunitate de alumni activă, cu interacțiuni regulate între alumni și elevi.

Puterea exemplului viu pe care noi îl putem oferi copiilor este transformatoare.  

Echipa auzimdebine.ro: Cât de lung a fost drumul din Ferentari până la Strasbourg?

Mădălina Vlase, judecător: Drumul din Ferentari la Strasbourg a fost într-adevăr unul foarte lung. A presupus foarte mult efort, mult studiu, multă muncă și perseverență. După ce am absolvit școala generală din Ferentari, am avut șansa de a intra la un liceu de top din București, pe baza mediei de la examenul național de capacitate și a unui examen separat de limbă străină, ajungând astfel la o clasă de bilingv engleză. Această reușită temporară avea însă să fie doar începutul unui nou șir de provocări.

Îmi aduc aminte și acum prima săptămână de liceu când profesorii ne puneau să ne prezentăm. Majoritatea colegilor mei veneau de la școli generale renumite din București. De școala mea nu auzise nimeni și primeam mereu întrebarea unde se află. Simțeam mereu un val de căldură și roșeață cum îmi inunda fața de fiecare dată când răspundeam: “În Ferentari”. Nu m-am integrat niciodată pe deplin în lumea acestui liceu. Pe de altă parte, nici când mă întorceam în casa părinților mei din Ferentari sau la prietenii mei din cartier, nu mă mai regăseam ca până atunci. Am petrecut cei 4 ani de liceu undeva între aceste două lumi, într-un proces, uneori dureros, de definire și creștere. Au fost 4 ani grei, dar transformatori, care au pus bazele omului de astăzi.

Apoi a urmat Facultatea de Drept din cadrul Universității din București, unde m-am simțit ca peștele în apă. De data asta mi-a plăcut prima săptămână în care trebuia să ne prezentăm pentru că toată lumea auzise de liceul meu. Reușisem în sfârșit să scap de stigmantul “Ferentari”, cu toate că încă locuiam acolo și nu în Cotroceni ca alți colegi ai mei bucureșteni. Anii de facultate au fost probabil cei mai frumoși și mai fructoși, am învățat mult, dar din foarte multă pasiune pentru drept și dreptate. Notele de 10 curgeau ușor pentru mine la toate materiile și pentru mine ăsta a fost pentru prima dată semnul că sunt pe drumul cel bun.

Am terminat facultatea printre primii și imediat am dat admiterea la Institutul Național al Magistraturii. Eram peste 3000 de candidați pe 200 de locuri. Am intrat în primii 10. După 2 ani de formare profesională în Institut, am ales să fiu judecător. Am terminat INM ca șefă de promoție în generația mea, așa că la repartiția posturilor am ales prima. Iar eu am ales să mă întorc de unde am plecat, adică să fiu judecător la Judecătoria Sectorului 5 București. Am judecat aici timp de 7 ani, apoi am promovat la Tribunalul București. În 2019, am fost selectată să lucrez pentru divizia română la Curtea Europeană a Drepturilor Omului, cu sediul în Strabourg, Franța. Aici ne ocupăm de cererile introduse de cetățeni împotriva statului român în care reclamă violări ale drepturilor omului, inclusiv discriminare pe criterii etnice, rasiale, sociale.  Experiența mea de viață mă ajută foarte mult acum în activitatea profesională, iar cazurile pe care le întâlnesc în activitatea mea mă inspiră să dezvolt proiecte precum cel legat de comunitățile de absolvenți în școlile din România.

Astăzi cred cu tărie că nicio alegere din viața mea nu a fost cu adevărat întâmplătoare.

Sursa foto: arhiva personală Mădălina Vlase, Fapte RO100

Articolul poate fi citit pe Republica

Dă mai departe, să auzim de bine!